DESPRE OTELLO
A nimici, desigur, nu-i mare lucru, oricărui declasat, oricărui jalnic resentimentar stându-i în putinţă să veştejească, într-o clipă de bezmetică răzvrătire, ceva din splendoarea lumii; dar a ajunge la conturarea reflexivă şi deplin conştientă a unei atotcuprinzătoare pasiuni a distrugerii, care ţinteşte exclusiv frumuseţea şi desăvârşirea în bine a făpturii umane, e cu totul altceva decât o complicitate anarhică şi fugară cu întunericul. Iago nu se mulţumeşte să lovească aiurea, în stânga şi în dreapta, el va voi să vicieze însuşi principiul viu al frumuseţii (întrupat în Desdemona şi reprezentat prin cultul religios pe care Otello îl dedică soţiei sale). Iago, în virtutea credinţei sale într-un dumnezeu malign, atacă acest principiu al frumuseţii, dorind să-l facă să moară prin el însuşi, dorind să-l vadă degradându-se şi să-şi proclame astfel neînsemnătatea, nimicul.
În Otello de Verdi conflictul fundamental e de ordin religios.
Harul iubirii – har religios, prezent în Otello – se preface, treptat, în osândă, iar osânda („materia” însăşi din care e alcătuit Iago) se transformă într-un paradoxal şi aprig „har“ al anatemizării.
Otrăvit lăuntric cu ajutorul „demonului cu ochi verzi“, gelozia, soţul Desdemonei ajunge într-o asemenea stare de pustiire, încât ai senzaţia efectivă că marile lui calităţi trec, despuiate de orice nobleţe şi deturnate de la sensul lor firesc, asupra lui Iago, şi că eşti martor la un transfer de substanţă, de potenţă, de vitalitate dinspre victimă spre călău. Maurul e contaminat de termenii în care gândeşte Iago, iar acesta, mimându-i pe ai celuilalt, e pătruns, chiar fără voie, de fervoarea lor. Cuvintele şi cânturile celor doi se amestecă, stările, pe alocuri, li se suprapun: iubirea lui Othello se exaltă, viciată, în ura pe care a absorbit-o, picătură cu picătură, de la torţionarul său; ura elementară şi lipsită de contur a acestuia, în contact cu sălbatica dezlănţuire de patimă a maurului, se deschide, lacomă, spre scopul ei final: la apogeul evoluţiei sale, Iago reprezintă un evident caz de erostratism de tip religios, manifestat prin nimicirea capodoperei de armonie şi dragoste pe care o întruchipează cuplul Otello – Desdemona.
Otello îşi îndură un răstimp nemăsurat de lung pieirea, şi, odată cu fiecare surpare dintr-însul, ceva din credinţa lui în raţiunea supremă a vieţii – a cărei imagine şi sublimare pământească e Desdemona – se perverteşte, îmbracă forma monstruosului, repulsivului şi se îmbibă cu presimţirea corupţiei şi regresiunii.
Ucigând-o pe Desdemona, maurul jertfeşte însuşi locaşul sublimităţii şi tăriei lui, templul unităţii sale cu principiul vieţii – şi chiar mai mult decât atât: miracolul irepetabil al unei fiinţe care nu era nici el, nici soaţa lui, dar care se născuse din ei şi-i cuprindea pe amândoi în sfera sa ideală (simbol încarnat al desăvârşirii în dragoste). Othello sfâşie fiinţa perfectă a iubirii şi anulează astfel singura valoare ce constituise până atunci contraponderea urii şi voinţei de nimicire a lui Iago, lăsând câmp liber forţelor dezordinii, întunecării şi haosului.
Verdi a dat acestei drame – cu subiect profund religios – forma zguduitoare a capodoperei.
Actul I.
În plină furtună locuitorii insulei Cipru urmăresc cu înfrigurare revenirea din luptele cu turcii a navei lui Otello – generalul Armatei Veneţiene şi guvernatorul lor. Printre ei se află ofiţerii Cassio şi Jago, alături de tânărul veneţian Roderigo. Aclamat de mulţime, Otello soseşte şi anunţă victoria asupra flotei turceşti. Două personaje au sentimente potrivnice faţă de Otello: Roderigo îndrăgostit de Desdemona, pe care speră să o cucerească şi stegarul Jago care-l urăşte de moarte pe comandant fiindcă nu l-a ridicat la gradul sperat de el. Jago începe să-şi ţeasă intrigile, care au drept scop distrugerea viteazului general: îl consolează pe Roderigo cu perspectiva că Desdemona va fi într-un final a lui; pe Cassio îl îndeamnă să bea deşi în curând îşi va lua în primire serviciul, iar apoi atrage atenţia lui Montano asupra stării lui. Populaţia de pe insulă aprinde între timp focurile şi cântecele lor pline de veselie slăvesc victoria. Altercaţia dintre cei doi atrage din partea lui Otello destituirea lui Cassio. Duetul de dragoste dintre Desdemona şi Otello, încheie primul act.
Actul II.
Recunoscându-şi greşeala, Cassio a căutat îngăduinţa comandantului, dar Jago îl sfătuieşte să obţină iertarea cu ajutorul Desdemonei. Satisfăcut de făgaşul urmat de intrigile sale, Jago renunţă la masca prefăcătoriei şi-şi dezvăluie caracterul diabolic. Cassio cere sprijinul Desdemonei pentru a-şi relua locul pe lângă general, în vreme ce Jago picură în mintea şi în sufletul lui Otello, otrava îndoielii asupra soţiei. Omagiile pe care locuitorii Ciprului i le aduc Desdemonei îl lasă acum indiferent pe maur şi o respinge cu brutalitate în public, atunci când ea intervine în favoarea lui Cassio. Cu ajutorul Emiliei, soţia lui şi însoţitoarea Desdemonei, Jago obţine o nouă armă: batista Desdemonei dăruită ei de Otello. El poate acum să pună la cale lovitura hotărâtoare.
Actul III.
Nebănuind furtuna care-i ameninţă viaţa şi fericirea, Desdemona continuă să-i vorbească lui Otello despre Cassio cerându-i să-l ierte. Mânia lui mocnită izbucneşte cu violenţă şi-i cere batista pe care i-o dăruise cândva. Ea nu-şi aminteşte unde a lăsat-o iar el îi aruncă învinuiri groaznice. Jago conduce astfel intrigile, încât Otello zăreşte batista Desdemonei în mîinile lui Cassio. Soarta celor doi este acum decisă. Jago îl ascunde pe Otello într-un ungher făcându-l martorul unei conversaţii pe care o va avea cu Cassio. Deşi tânărul ofiţer povesteşte aventura sa de dragoste cu Bianca, Otello va crede că vorbeşte despre Desdemona. Prin mesajul adus de solul veneţian, Otello e rechemat la Veneţia pentru a participa la marele consiliu al Republicii şi nu ezită să-şi umilească soţia în faţa ambasadorilor. Cassio rămâne în locul său şi e pusă la cale uciderea lui în timpul nopţii de către unealta lui Jago, Rodrigo.
Actul IV.
Presimţiri funeste pun stăpânire pe Desdemona în timp ce se pregăteşte pentru culcare. Se desparte cu greutate de Emilia iar gândurile îi zboară spre anii copilăriei revenindu-i în minte un cântec trist, auzit adesea în acea vreme. Îşi face apoi rugăciunea şi, în aşteptarea soţului, adoarme. Se trezeşte şi privirile lui arzătoare o îngrozesc. Înţelege gândul lui cumplit şi încearcă zadarnic să-l înduplece clamându-şi nevinovăţia. Hotărârea lui e neclintită şi o ucide. Tot acum, Emilia aduce vestea morţii lui Rodrigo în lupta cu Cassio. Înaintea morţii el l-a demascat pe Jago. Prăbuşită lângă patul Desdemonei, Emilia mărturiseşte şi ea rolul pe care l-a jucat cu inconştienţă în această cumplită intrigă. Otello ordonă arestarea lui Jago şi cu un ultim sărut dat Desdemonei, îşi curmă viaţa.
