Partea întâi

Prolog
Scurtă uvertură care precede ridicarea cortinei;

Tabloul 1
Pregătirea pentru bal
    Familia Faranga se pregăteşte pentru un bal în înalta societate. Tânărul domn Puiu Faranga aşteaptă în tăcere ca soţia sa Mădălina să se îmbrace. O priveşte pe ascuns; gânduri contradictorii se nasc şi îl frământă. Persoana ei îl intrigă, îl face să-şi piardă minţile.
    Priveşte eleganţa distantă a soţiei sale, frumuseţea ei voluptoasă provocându-l. Încearcă o apropiere de ea, dar repetatele sale refuzuri deşi manifestate cu o anumită delicateţe îl scot din minţi. Are la un moment dat impresia că de fiecare dată o altă persoană se insinuează între ei.
    Mădălina se lasă pentru o clipă cuprinsă de un dor nostalgic dupa anii copilăriei sale. Tânăra soţie revine apoi la imaginea convenţionalei doamne Faranga şi continuă să se pregătească alegându-şi cu grijă şi rafinament fiecare detaliu al vestimentaţiei. Mişcările sale delicate se pliază pe un vals imaginar în care se aruncă parcă în braţele tuturor partenerilor de dans. Neputinţa de a o domina trup şi suflet, naşte în Puiu o furie acută care alunecă cu repeziciune înspre paroxismul unei gelozii necontrolate. Condus de dorinţa de a-i sufoca sentimentele, de a-i suprima indiferenţa, dar mai ales de a-i suprima văditul dispreţ cu care aceasta-l tratează... o ucide!
    Copleşit de sentimente confuze născute din teamă, din remuşcare, refuză totuşi să accepte evidenţa faptului că Mădălina este moartă, deşi îi simte în mâini trupul inert. Puiu este năpădit de o disperare fără margini.

Tabloul 2
Viziunile lui Policarp Faranga (Puiu ocnaş)
    Intră în încăpere tatăl său Policarp Faranga. Oripilat de acţiunea fiului său, bătrânul Faranga caută o soluţie de ieşire din această situaţie. Pentru o fracţiune de timp are viziunea unui convoi de ocnaşi unde i-ar fi de fapt locul unui asemenea criminal. Dar ca tată nu şi-l poate imagina pe Puiu acolo. Atunci se cramponează de imaginea unui ospiciu, acolo unde bolnavii mintali sunt absolviţi de consecinţele tuturor necugetărilor comise. Iluminat de soluţia găsită rosteşte imperativ: „Mai bine nebun decât ocnaş!” (text rostit de interpretul lui Policarp Faranga)

Tabloul 3
Spitalul
    O încăpere dintr-un spital de boli mintale.
    Puiu este confuz, iar atmosfera locului în care a fost adus de către tatăl său nu-l ajută să se liniştească. Se resemnează totuşi pe un fond de încredere în judecata tatălui său.
    Noul pacient este predat în observaţia doctorului Ursu. Tânărul doctor îi recunoaşte pe cei doi boieri Faranga, cei ce sunt responsabili de nefericirea sa. Înţelege crunta realitate: „rivalul”, mai bine spus duşmanul său, cel ce i-a luat-o (mai bine spus a cumpărat-o) cu ani în urmă pe Mădălina, iubita şi logodnica sa din tinereţe, e tocmai Puiu Faranga. Acum, după ce a ucis-o, din laşitate, s-a refugiat în spitalul de alienaţi mintali devenindu-i pacient. Marcat de durerea tinereţii, si profund revoltat de tragedia Mădălinei, doctorul Ursu, stăpânindu-şi cu greu repulsia părăseşte în grabă salonul lăsându-i pe cei doi „boieri” în liniştea apăsătoare a spitalului.

Tabloul 4
Primele halucinaţii
    Puiu rămâne singur. Este agitat. Conştiinţa sa trezeşte imaginea Mădălinei în două ipostaze: prima cea a tinerei fete de la ţară care l-a fermecat cu inocenţa sa voluptoasă (apar obsesiv frânturi din melodia dansului Ciuleandra), a doua cea a Mădălinei devenită doamna Faranga, transformată într-o femeie sofisticată şi misterioasă, cu un aer continuu melancolic.
    Primele năluciri îl conduc în ambientul atmosfera balului imaginar care-l împinge spre o violentă criză nervoasă. Este nevoie de intervenţia medicului pentru a-l calma. Sub efectul sedativelor, Puiu cade într-o nouă stare halucinantă.

Tabloul 5
Cortegiul Mădălinei
    Cortegiu funerar al Mădălinei înaintează halucinant într-o tăcere aproape tăinuită, ieşită parcă total din rigorile ceremonialului, limitat doar la o ritmicitate a păşirii obsesive. Cortegiul se îndepărtează pierzându-se în neant.

Partea a II-a
Tabloul 6
Dansul nălucilor
    Starea lui Puiu este tot mai confuză; dimensiunea lui interioară e populată de năluciri. Însăşi „Asistentele” devin nişte năluci care plutesc într-un dans fantastic şi năucitor, evocând obsesiv imaginea Mădălinei.

Tabloul 7
Duetul imaginar Ursu Mădălina
    În mintea alienată a lui Puiu apare silueta doctorului Ursu învăluind-o pe Mădălina în eleganţa unui dans ce pare a fi fără sfârşit. Duetul dintre cei doi tineri se derulează pe imaginile sonore prin care Puiu a încercat de atâtea ori să şi-o apropie fără succes pe Mădălina. Acesta este momentul în care Puiu descoperă că persoana tăinuită din inima Mădălinei este tocmai doctorul care il tratează, înţelegând dragostea şi armonia comuniunii care i-a legat pe cei doi - Ursu şi Mădălina. Năuc, el constată de ce „De câte ori mă uitam în ochii ei nu mă vedeam pe mine, simţeam însă mereu pe altcineva” (text rostit de interpretul lui Puiu).

Tabloul 8
Confesiunea şi rechizitoriul doctorului Ursu
    Apare doctorul Ursu care-i confirmă bănuiala mărturisindu-şi sentimentele pe care le-a nutrit pentru Mădălina, sentimente rămase în trăinicia lor neschimbate. Cuprins de o furie fără margini, doctorul se dezlănţuie împotriva familiei Faranga rostind grave acuze la adresa celor ce cred că sentimentele pot fi tranzacţionate, că oamenii efectiv pot fi cumpăraţi cu bani ca nişte obiecte. Îşi învinovăţeşte pacientul fără menajamente: „Atunci când mi-ai luat-o i-ai ucis sufletul, dar nu ţi-a fost suficient; când ai simţit că nu te poate iubi i-ai ucis şi trupul!” (text rostit de interpretul doctorului Ursu). Ursu se retrage undeva într-un colţ al salonului.
    Certitudinea că doctorul Ursu este în fapt tânărul pentru care se îmbujora Mădălina în ziua când a cunoscut-o îl duce pentru prima dată în pragul unei reale nebunii. Realizând mobilul pentru care Mădălina nu a fost nicicând capabilă să-l iubească, Puiu rosteşte mai mult pentru el: „De câte ori mă uitam în ochii ei nu mă vedeam pe mine; acum abia-mi dau seama că acolo de fapt tu erai tot timpul” (text rostit de interpretul lui Puiu)

Tabloul 9
Ciuleandra
(Puiu înnebuneşte dansând Ciuleandra)
    Copleşit de remuşcări Puiu devine tot mai confuz şi cu ultimele sale resurse caută să îşi amintească dansul prin care a cunoscut-o pe Mădălina. În alienarea sa tot mai evidentă el este urmărit ca un blestem de melodia dansului Ciuleandra. Jocul se articulează tot mai trepidant recompunând într-un iureş fantastic un amestec de real şi ireal învălmăşit într-o obsedantă ritmicitate a cărei vivacitate se acumulează treptat până la paroxismul dezlănţuirii imposibil de stăvilit. Odată început dansul te antrenează într-o cavalcadă a mişcărilor ştiute parcă înainte de-a le fi învăţat vreodată. Are puterea de a înlănţui pentru vecie pe acei care se însoţesc în mişcările dansului. Doctorul şi pacientul său se îngăduiesc alături de masa dansatorilor anonimi.
    Puiu înnebuneşte dansând Ciuleandra până-n clipa extenuării totale care îl prăbuşeşte în abisul nemărginitei sale dureri.

Epilog
    Lumea lui Puiu se pierde într-un spaţiu imaginar, fiind absorbită parcă de o ultimă nălucire a Mădălinei.

         

 

foto:
Nicu Cherciu | ReeL

Valentin Timaru

Valentin Timaru (n.16 octombrie 1940, la Sibiu) Compozitor, muzicolog.
Studii muzicale : La Conservatorul « Gheorghe Dima » (1959-1964). Conservatorul Bucureşti, secţia compoziţie (1965-1968) cu Anatol Vieru. Cursuri de perfecţionare la Cluj (1970-1972) cu Sigismund Toduţă. Doctor în muzicologie la Conservatorul Cluj - sub îndrumarea lui Romeo Ghircoiaşiu (1982).
Profesia : Profesor de muzică la Buftea (1964-1968), Inspector cu probleme de muzică al Comitetului de cultură al jd. Cluj (1968-1970), Asistent, lector şi, din 1990 profesor la catedra de compoziţie a Academiei de muzică Cluj. Din 1992 conducător de doctorat la specialitatea Stilistică muzicală.
Distincţii : Premiul Uniunii Compozitorilor pe anii 1986, 1993, 1995, 2003, 2006. Premiul Academiei Române în 1993. Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea (2005).

Creaţia muzicală:

    opera Lorelei 1989, baletul Ciuleandra 1999, Monoopera Tinereţe fără bătrâneţe (2007) 5 simfonii [Simfonia I-1972; Simfonia II Musica per ungaretti-1988; Simfonia III Mioriţa-1988; Simfonia IV Sinfonia giocosa-1990; Simfonia V Sinfonia da requiem-1999] editate în 2004 într-un album dublu CD ; piese orchestrale: Moment elegiac 1970, Vocalize II 1979 Variaţiuni pe un cântec popular 1980, Omagiu lui Enescu 1980
    3 oratorii (Cântece de vremuire 1979, Pe urmele mioriţei 1984, Liturghia solemnă 1999, editată într-un album CD în 2002),
    4 cantate (Toate drumurile duc 1971, Mihai vodă viteazul 1976, Meşterul 1980, Daţi-mi un trup voi munţilor 1992,),
    concerte (Concertul de vioară şi orchestră 1976, Dublul concert pentru contrabas, percuţie solo şi orchestră 1980),
    muzică de cameră: Sonata pentru pian -1965, Sonata pentru oboi solo- 1967, 2 Cvartete de coarde (1968, 1990), Colind -in memoriam Toduţă- 1991.
    cicluri de lieduri (Cântece de miezul nopţii 1974, Cântece pe versurile Anei Blandiana 1975, Parodii vocal-instrumentale pe versuri de Topârceanu 1987, Cântece pe versuri de Blaga 1992,)
    coruri: coruri mixte, coruri pentru femei şi coruri de copii.
dintre care amintim: Diptic pentru cor mixt 1962, Din cântecele Mariei 1970, Muzica pentru Eminescu 1982 Musica per Ungaretti 1980, Coruri pe versuri de Blaga1978, Vara 1982, Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur 1994, Cântece de bejenie (2002)
    Muzicologie (cărţi tipărite):
    Morfologia şi structura muzicală (Ed. Acad. Dima Cluj 1991), Simfonismul enescian (Ed. Muzicală Bucureşti 1992), Principiul strofocităţii (Ed. Acad. Dima Cluj 1993), Compendiu de forme şi analize muzicale (Ed. Transilvania Braşov 1997), Ansamblul muzical şi arta scriiturii pentru diversele sale ipostaze (Ed. Emanuel Oradea 1999), Muzica noastră cea spre fiinţă (Ediţia I. Ed.Axa Botoşani 2001, Ediţia a II-a Ed. Galaxia Gutenberg, 2008)), Dicţionar noţional şi terminologic (Ed. Univ. Oradea 2002, ed. II 2004), Analiza muzicală între conştiinţa de gen şi conştiinţa de formă (Ed. Univ. Oradea 2003); Aforisme Ed. Galaxia Gutenberg, 2007. Diverse articole şi studii în revistele de specialitate.


    „Personalitate artistică plurivalentă, Valentin Timaru a reuşit să se impună prin diversitatea şi anvergura formelor mari vocal-simfonice, prin cele 5 simfonii, cât şi prin savuroasele pagini de muzică corală, unde ponderea intonaţiilor folclorice l-au aliniat în galeria maeştrilor genului vocal. Stăpân pe mijloacele de expresie clasice, mânuind cu iscusinţă contrapunctul toduţian de tentă arhaică, V.T. a asimilat cu rară iscusinţă noile cuceriri de limbaj ale avangardei secolului XX, reuşind să reziste printr-un echilibru lipsit de ostentaţie între tradiţie şi inovaţie. Natură reflexivă, discretă, V.T. rămâne în esenţă un liric, paginile sale cele mai realizate situându-se în zona acelui spirit mioritic al lui Blaga şi Toduţă, dar nefiind lipsite nici de lirismul nostalgic al lui Enescu.[….] Ceea ce constituie rezistenţa peste timp a creaţiei sale mi se pare rigoarea în construcţia fiecărei partituri, îndrăzneala abordării cât mai variate a mijloacelor de expresie, instrumentarul concertistic extrem de bogat şi mai ales încercarea de lărgire a paletei sacrului….”

[Viorel Cosma Muzicieni Români-lexicon vol IX, Editura Muzicală, Bucureşti, 2006]