În aceste vremuri dificile, multe instituţii de arta spectacolului se gândesc să dezvolte proiecte care nu presupun cheltuieli prea mari. Din păcate, producţiile ieftine, mici, de criză, deşi bune pentru buget, rareori au un impact pozitiv asupra imaginii instituţiei şi asupra bugetului pe termen lung al instituţiei. Rareori entuziasmează publicul, sponsorii şi presa de specialitate, ceea ce înseamnă că nu îşi ating scopul, şi astfel, mici cum sunt, acele cheltuieli sunt făcute tot degeaba. Experienţa publicului, a sponsorilor şi a criticii de specialitate contează enorm pentru că noi, instituţiile de spectacol, depindem de biletul cumpărat, de donaţia, şi de impactul mediatic generat de lucrările prezentate.

Ştiu, spiritul de aventură şi asumarea riscurilor sunt greu de cultivat în vremuri de criză. Mai ales atunci când ai de înfruntat vocea sindicatului care îţi spune că dacă se reduc salariile (şi aşa prea mici), atunci să se reducă şi cheltuielile de producţie. Nimic mai greşit! Banii tăiaţi din investiţii nu se vor regăsi niciodată în salariile artiştilor. Ba din contră, afectează şi mai negativ percepţia publicului despre organizaţie.

Arta devine tot mai scumpă. Opera este o formă de artă la fel de scumpă ca un tablou celebru, atât doar că nu poţi să o colecţionezi. Artele spectacolului sunt singurul sector în care nu se poate creşte productivitatea muncii. Pentru un motiv foarte simplu: Othello nu poate fi interpretat de mai puţini actori sau solişti de operă decât a scris Shakespeare sau Verdi; a IX-a de Beethoven nu poate fi interpretată cu mai puţini muzicieni şi din ce in ce mai repede. Iată de ce, în timp ce costurile de producţie cresc, productivitatea muncii stagnează în industria spectacolului. Veţi spune că putem creşte numărul de spectatori şi preţul biletului. Sala de spectacole are un număr fix de locuri, iar preţul prea ridicat va alunga majoritatea spectatorilor care se vor îndrepta spre surogate electronice, devenind dependenţi de ecrane. Astfel, riscăm să fim consideraţi irelevanţi şi prea scumpi, un risc pe care nu ni-l putem permite.

Totuşi, ce este de făcut? Cred că o posibilitate ar sta în unirea forţelor: conceperea unor evenimente mari, care sfidează criza, la realizarea cărora îşi dau concursul două-trei instituţii de spectacole. Avem nevoie de manageri de artă cu imaginaţie, nu de finanţişti! Cei din urmă ştiu să pună un diagnostic, dar nu au imaginaţia necesară pentru a concepe proiecte originale, incitante, care să treacă graniţele artelor vizuale. Şi mai avem nevoie de edili, de oameni politici care să creadă în forţa artelor, în instituţiile de cultură pe care le au în oraşul lor.

Eu cred că cei care au curajul să gândească grandios în timp ce mulţi alţii gândesc la scara redusă, au şanse să-şi revină mult mai repede atunci când economia se va redresa.